"Nu societatea în care trăim ne mântuieşte, ci felul în care trăim în ea... Adam piere în Rai, iar Lot se mântuieşte în Sodoma." - Sf. Ioan Gură de Aur

Povestea ei (partea a doua)

>> duminică, 26 iulie 2009

I-am mintit pe bunici si am iesit in oras sa ne vedem. In sfarsit ne vedeam. Primul sarut a fost cel mai mascat. Placerea trupeasca era ascunsa in fiecare gest ce parea inocent si plin de dragoste. Nestiind cum e dragostea adevarata am confundat-o cu ceea ce am simtit atunci. Nu reuseam sa ma controlez in ciuda faptului ca stiam cat de dezgustator era ceea ce faceam. Ma minteam cu nerusinare ca totul era bine. Pentru a nu fi descoperiti trebuia sa plece. Ne parea atat de rau incat am savurat din plin ultimul sarut plin de placerea pacatoasa, ce nu putea sa daruiasca mai mult. In majoritatea timpului petrecut impreuna nu am facut decat sa inlocuim vorbele cu atingeri, mangaieri si gesturi lascive. Apoi au urmat luni de dor si durere ca nu putusem sa ne bucuram mai mult unul de altul, de trupurile noastre.

Aveam un plan. Am inceput sa strang bani, ba din alocatie, ba din ce imi mai dadeau bunicii de fiecare data cand ieseam in oras. Stransesem deja pentru un bilet de tren dus-intors. Am luat cateva haine, ceva de mancare si i-am spus bunicii ca plec in oras. Ma hotarasem sa plec la X.

23 aprilie 2007. Ajutata de o colega am luat trenul. Am calatorit toata noaptea. In vagoanele vechi erau multi barbati dubiosi, care ma speriau. Stiau ca sunt singura. Privirile lor ma urmareau pretutindeni. Le simteam fiecare scanteiere de ochi pe trupul meu."De ce a trebuit sa fac toate astea?". Intre timp ma suna bunica, era deja ingrijorata. I-am spus sa se uite pe biletul de pe masa din camera mea si i-am inchis. In bilet ii scrisesem sa nu isi faca griji pentru ca ma voi intoarce a doua zi. Eram atat de oarba. Totul raul pe care il faceam mi se parea firesc. Nu imi pasa daca ea plange si sufera in momentul acela. Il vedeam numai pe X., asteptandu-ma.

Am ajuns la el. Stia ca vin, inca de cand eram acasa. La inceput s-a speriat un pic, dar dupa a fost bucuros. Ne-am intalnit...Apoi am ajuns la el acasa. In sfarsit eram impreuna. Apoi a inceput preludiul. Tot ceea ce faceam era premergator unei fapte pe care avea sa o regret toata viata. Amandoi stiam ca ceva ne controleaza...Uneori ne opream pentru foarte putin timp, dar continuam cu si mai multa sete. Nu vroiam sa ajungem la actul in sine...si totusi ceva ne indemna spre pacat.

Dar Domnul nu m-a lasat sa cad in prapastia desfraului. Curand a venit politia. Imbracandu-ma am privit pentru ultima oara camera ....iar spaima, mustrarea, rusinea au inceput sa imi bantuie inima care era prinsa in mrejele dulci si ucigatoare ale ispitei. Atunci s-a terminat partea intunecata din povestea mea. A urmat recuperarea. Nu vreau sa descriu frica parintilor sau a bunicilor.

Anestezia pacatului a disparut in momentul in care am renuntat la el. Apoi am simtit ranile pe care mi le facuse. Am gustat o parte din ispitele adolescentei care sunt deosebit de bine mascate si de imbietoare.
Sper ca ce am trait eu sa va aduca ajutor bun.

In bunatatea Lui, Dumnezeu a deviat faptele mele rele spre un sfarsit bun.
"Ridica-te fiica si fi un om frumos intru dragostea mea."

Read more...

Povestea ei (prima parte)

>> sâmbătă, 25 iulie 2009



Am incercat sa transpun povesetea unei adolescente si in acelasi timp una din cele mai bune prietene, bineinteles cu acordul si ajutorul ei. Pentru tineri care cauta...firescul ce a existat la inceput, pentru tineri care se regasesc in povestea aceasta, dar si pentru tineri care inca se mai lupta.

Credinta mi-a fost inradacinata de mica. Copil fiind am acceptat-o ca pe ceva firesc, ceea ce si este. Într-un copil se pastreaza mult mai usor firea de inceput a omului. Firescul si tot ce a sadit Dumnezeu mai bun in mine era deja, iar mie mi-a fost usor sa accept existenta lui pentru ca o simteam in mine, in inima mea. Deci am primit tot ce m-a invatat mama cu inima deschisa ca pe ceva ce stiam deja, dar nu prin cuvinte, ci prin simtiri.

Intrasem la scoala, am intalnit persoane noi, comportamente noi, conceptii noi. Nici bine nu ma acomodasem cu noii colegi si am fost nevoita sa ma transfer la o scoala ce era mai aproape de bunici, pentru ca ramasesem in grija lor fiindca parintii plecasera intr-o alta tara. Bunicii au fost ingaduitori cu mine. Mi se parea ca am mai multa libertate alaturi de ei. Aveam libertatea sa incerc mai multe experiente si o usurinta de a-i minti pe ei si pe mine ca acele experiente noi aveau conotatii bune. Anturajul incepuse sa isi puna amprenta mult pe caracterul meu. Influenta era din ce in ce mai mare. Stiam ce e bine si ce e rau, dar alegeam lucrurile mai putin bune.

Am inceput sa am o legatura mai stransa cu o colega si am devenit bune prietene. Ea asculta un gen de muzica pe care eu mereu il criticam. Insa odata ce am auzit prima melodie am inceput sa ma simt altfel, dar nu imi producea nici un sentiment placut, ci ma facea sa gasesc o placere sadica in pacatele mele. Incepusem sa devin dependenta de muzica pe care o ascultam. Chiar daca nu ma simteam bine ascultand melodiile, nu reuseam sa o opresc, de fapt imi era frica sa o opresc. O frica intemeiata pe ceva bizar...Mi-era frica de diavol. Mi-era frica...ma gandeam ca daca o sa opresc muzica...tot raul din ea se va razbuna pe mine pentru ca am oprit-o. Dupa ce am ascuns frica asta, am inceput sa ma simt puternica, stapana pe mine cu fiecare melodie ascultata. Deci continuam sa am acelasi ritual: de fiecare data cand deschideam calculatorul, imi puneam castile si porneam muzica.

"Nu te lasa sedus de sunetele melodioase ale vreunui instrument sau ale unei voci, ci vezi, dupa efectul lor asupra sufletului, sau dupa cuvintele cantecului, care este natura duhului lor. Daca sunetele produc in sufletul tau simtaminte pasnice, curate si sfinte, atunci asculta-le si hraneste-ti sufletul cu ele. Dar daca iti rascolesc patimile, nu le mai baga in seama si leapada-te de ele, atat de sunete cat si de duhul lor."- Sfantul Ioan de Kronstadt
Incepusem sa trec prin perioadele normale ale adolescentei...doar ca eu le traiam distorsionate. La inceput pacatul provoaca repulsie, dar dupa ce l-ai savarsit acel dezgust este mascat de o placere. O placere falsa...pentru ca dezgustul ramane.

Am inceput sa chiulesc de la ore. Prima data cu mai multi colegi, iar apoi doar eu si cu prietena mea cea mai buna pe atunci. Bineinteles, lipsind de la scoala, notele mici au inceput sa se iveasca. Primul 4 a fost foarte usor de luat si m-a zdruncinat un pic din starea de anestezie in care eram. M-am pus pe invatat doar ca parintii care erau plecati si bunicii sa nu aiba posibilitatea sa afle mai multe...pentru ca notele mici reflectau ca aveam si alte ocupatii. Mi-era frica sa nu descopere.

Dupa ce m-am asigurat ca nu banuieste nimeni nimic si ca toata lumea crede ca totul e bine, am inceput sa reiau activitatea de chiulit. Fireste, cand lipseam de la ore nu mergeam sa facem ceva bun. Uneori mergeam la prietena mea acasa. Din curiozitate am cumparat un pachet de tigari l-am impartit si am inceput sa fumam. Slava Domnului ca nu mi-a placut gustul sau ca nu stiam cum trebuie sa trag fumul ca altfel poate deveneam dependenta. Apoi am incercat si cu bautul si nici aici nu mi-a placut...dar pentru distractie eram in stare sa fac orice.

Cand ne-am strans mai multi...am ras, am glumit...apoi tot ce a continuat avea conotatii sexuale. Ceva imi spunea ca e neinregula...o parte din mine vroia sa se termine toate jocurile perfide, dar o parte domina si inseta dupa tot ce faceam rau. "Si totusi ce fac rau?" imi spuneam. "Asta fac toti." Si ma lasam mai departe inselata...

Cum spuneam...incepusem sa trec prin perioadele normale ale adolescentei. Dar traiam totul distorsionat.
Cautam ceva. Cautam pe Cineva, dar nu Îl cautam unde trebuie.

Dupa ce am incercat mai multe iubiri pentru experienta sau pentru ca pur si simplu nu aveam ce face, l-am gasit pe X. L-am cunoscut pe internet. Am vorbit si deja ne indragostisem nebuneste. Acultam aceeasi muzica, eram aproape la fel. Ne iubeam, dar eram tristi ca nu ne putem vedea pentru ca el era in alt oras, destul de departe. Asa ca intr-o zi m-a sunat si mi-a spus ca e aici, ca a venit in orasul meu, singur, pentru mine.

...............


Read more...

Memorialul durerii

>> marți, 21 iulie 2009


...Acum e linişte, totul a trecut. La fel cum a trecut şi sângele ce a curs prin şanţuri şi pe rogojina zdrenţuita. Cladirea mare cu ferestre ferecate îşi poartă pecetea, o pecete a durerii. Trecând pragul, nu mai poţi zâmbi. Pereţii sunt impregnaţi de existenţă. O existenţă sfinţită prin suferinţă.
De ai-fi orb, de-ai fi surd sau mut, de-ai fi ...câine şi tot ai simţi umbra schingiuirii. Umbra ce trece prin tine ca un fior rece ce îşi lasă mirosul lânced impregnat în pori.
O mână albă tremurândă întinde bilete pentru memorie. Da, sunt bilete către o memorie ce s-a uitat, bilete în memoria durerii. Pentru a ne aminti durerea. De parcă am fost noi cu ei în celule să ştim ce e viaţa de bezne...

Noi morţii nu ne ştim înviaţii, noi umbrele nu ne ştim luminile. Căci nu ei sunt morţi, ci noi. Murim uitând. Dar ei schingiuiţii îşi aşteaptă smeriţi copiii pentru care s-au jertfit. Doar o lacrimă de-am vărsa pe pământul uscat de foame, de sete şi dor, ar tremura şi ultimul petec de iarbă şi-ar învia în noi mucenicii suferinzi. Suferinzi, cu chipul bland de ceara, cu ochii mai tot timpul înlăcrimaţi şi buzele uscate, zdrenţuite. Stând jos pe cimentul rece şi murdar, unii cu picioarele ferecate în lanţuri, unii pironiţi în cuie îşi poartă chipul ca o rană ce şopteste încet un psalm de dor. De dor de Cel care a fost aseara în celula lor şi le-a vorbit, le-a mângaiat rănile şi a luat cina cu ei. O cina în taină.

Dacă nu plângem noi, pereţii şi zăbrelele plâng cu lacrimi de rugină, dacă nu strigăm noi, strigă celulele în goliciunea lor, dacă nu mărturisim noi, au marturisit ei...ne-au mărturisit pe noi, neamul lor.


"Ce inseamna viata mea sau a aceea a 50-60.000 de oameni sacrificati in felul acesta, daca este vorba ca prin jertfele vietilor noastre sa se nasca o Romanie mare libera si neatarata, pe mine nu ma ingrozeste nici lagarul nici moartea si am incredere deplina in soarta buna pe viitor a Romaniei."

Sărutaţi-ne fruntea, trezească-se mintea
Atingeţi-ne pieptul, sfinţească-se inima
Alungaţi-ne uitarea, mărturisindu-vă sângele
Înviaţi-ne sufletele, iubindu-vă umbrele.



Read more...

Voi n-aţi fost cu noi în celule


de Radu Gyr

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osânda şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Read more...

Stăpâne-nsângerat

>> marți, 7 iulie 2009


Rugaciune - Tudor Gheorghe

Stăpâne-nsângerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
Care din cruce ne-ai făcut lumina
Şi Răsărit din rănile tacerii
Şi cântec din osânda-ţi fără vină -

Dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
Din ceasul pironirii-nsângerate,
Să ne purtăm şi cuiele şi fierea
Ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
Din răni opreşte sângele fierbinte,
Închide-n suflet urmele durerii,
Sărută-i ţării lacrimile sfinte !

Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
Şi Neamul care-azi osânda-şi duce
Învaţă-l Tu amara rugăciune
Din clipele suirilor pe cruce.

Dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
Din ceasul pironirii-nsângerate,
Să ne purtăm şi cuiele şi fierea
Ca Tine-n marea Ta sigurătate.



Read more...

Desfigurarea omului

>> vineri, 3 iulie 2009

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca - Omul, zidire de mare preţ

"Cina cea de taină" - cel mai cunoscut tablou al Renaşterii- a fost lucrată de Leonardo Da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr frumos la chip, bun, blând, cu sufletul mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi Apostoli i-a găsit mai uşor, afară de Iuda; acesta trebuia să exprime, dacă nu chiar să fie - modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea.

Aproape de împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om,
care corespundea întocmai vederilor lui. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mănăstirii unde zăgrăvea "Cina cea de taină". Era model de Iuda: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi necredinţă. Pictura se apropia de sfărşit. În sufletul lui "Iuda" se petrecea o frământare cumplită, când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: - " Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când Îl zugrăveai pe Iisus." Leonardo a strigat speriat: " Tu eşti acelaşi?"

Mai departe istoria nu ne spune nimic; dar se înţelege ce s-a putut petrece, adică ce se petrecuse.

Deci cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi.

Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, fiindcă nu se satură nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva decât cu desăvârşirea lui Dumnezeu.

E atât de mare sufletul omului, după obârşia sa, încât numai Dumnezeu îl poate umple.
Cu orice altceva de-ai încerca să-şi saturi sufletul, nu faci decât să ţi-l îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui!

Nu îngusta rostul vieţii tale numai la idealuri pământeşti. Împlineşte-le şi pe acelea, dar întotdeauna fii mai presus de ele.

Iată ce înseamnă să-ţi vii întru sine : momentul cel mai de preţ din viaţa ta pământească, adică să te regăseşti în adevărata ta fire şi apoi să te scoli din rosturi mărunte şi să te întorci Acasă, în braţele părinteşti ale lui Dumnezeu, Tatăl tău şi Tatăl nostru, care-ţi va găti ţie o cină de taină.

Nu-i de mirare că fără găsirea acestui rost al vieţii, alt rost nu-i găseşti - şi fără rost nu te poţi suferi.


Read more...

Invidia

>> joi, 2 iulie 2009

"Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei sale, deşi Sfânta Scriprura e plină de ele. El, invidiosul, aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să-i vadă prăbuşindu-se pe unii dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui e să-l vadă pe cel invidiat din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi, însă, binefacerile mai mult îi rănesc, îi înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară poate fi mai feroce în răutatea ei? Câinii cărora li se aruncă o coajă de pâine se domesticesc, leii cărora li se poartă de grijă se îmblânzesc. Invidioşii, însă, şi mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.

Rănile invidiosului sunt adânci şi ascunse, şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce stau inchise de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul este duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să-l ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi.

Tu, invidiosule, duşmanul tău e cu tine, vrăjmaşul îţi este continuu în inimă; primejdia este închisă în adâncul tău; eşti legat cu un lanţ neîndurător; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine într-ajutor.


A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.

Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără de lege;toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea în spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa; era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni.

Oamenii care boleau de răi ce erau şi care nu priceapeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. În cele din urmă L-au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii."

Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie

Read more...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
"Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis."

Radu Gyr - Îndemn la luptă

  © Blogger templates Sunset by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP