Iubirea nu cerșește
>> duminică, 16 martie 2014
Concupiscenţa
cerşeşte. Iubirea nu cerşeşte, iubirea cere o şansă şi când răspunsul
zăboveşte, intră în sala de aşteptare. Ar fi o idee interesantă, să
creăm săli de aşteptare pentru îndrăgostiţi…
„- Ce faci aici?”. „-
Aştept dragostea”.
Teodor Burnar
Read more...
Etichete:
Iubire,
Viaţa şi omul
Marșul pentru Viață în Franța
>> sâmbătă, 15 martie 2014
Marșul pentru Viață de la Paris – 40.000 de participanți au cerut protecția vieții umane
Francezii au răspuns într-un număr mare,
duminică 19 ianuarie, la chemarea organizatorilor celui de-al nouălea
„Marș pentru Viață”, iar împreună cu ei au fost prezente delegații din
Spania, SUA, Austria, Slovacia, România, Italia, Portugalia, Macedonia,
Olanda și Belgia.
Prin amploarea participării, estimată de organizatori
la 40.000 de persoane, și prin tematica abordată, „Marșul pentru Viață”
desfășurat la Paris este cel mai important eveniment public pro-viață
european.
„Vedetele” zilei au fost fără îndoială
spaniolii, reprezentați prin Benino Blanco, președintele Forului Spaniol
al Familiei, Alica Latorre, președinta Federației Spaniole a
Organizațiilor Provita și Ignacio Arsuaga, fondatorul rețelei
cetățenești HazteOir.org. Aceștia au vorbit despre importantul succes al
mișcării pentru viață din Spania, a cărei tenacitate și dragoste a
reușit să facă guvernul spaniol să adopte o nouă lege privind protecția
copilului nenăscut și a maternității.
Mesaje de susținere și prețuire au
transmis Papa Francisc I și „Jane Roe”, femeia care a jucat un rol cheie
în legalizarea avortului în SUA, astăzi militantă pro-life.
Revendicările organizatorilor francezi
s-au referit la necesitatea retragerii proiectului de lege aflat în
dezbatere la Parlament, prin care se încearcă reducerea la tăcere a
mișcării pentru viață; de asemenea, contra selecției prenatale cu
pronunțate reflexe eugenice, căreia îi cad victime în special copiii cu
trisosmii (Sindrom Down). De asemenea, au cerut să se ia în serios drama
avortului și să fie stabilită o politică funcțională, veritabilă, de
susținere a femeii însărcinate aflată în dificultate.
Ca o concluzie, se manifestă în Europa
tot mai puternic o mișcare care înțelege că avortul este un act de gravă
violență, căruia îi cad victime atât copilul cât și femeia, și nu un
„drept”. Acest lucru a fost vizibil astăzi pe străzile Parisului.
Ideologia libertină care ne-a impus
avortul este în acest moment în recul. În bătălia care opune
„drepturile”, astăzi privirile se îndreaptă în fine și spre cel mai
slab, spre cel fără de voce: copilul care încă nu s-a născut. Dacă
politicienii europeni și din toată lumea doresc progres și recăpătarea
încrederii oamenilor, trebuie să-i asculte și să privească realitatea în
față. Iar Spania ne arată azi că se poate.
Dorul
>> vineri, 14 martie 2014
"Dorul
se ivește pe neașteptate, vine năpraznic și fierbinte, vine ca vântul
pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc,
ca gândul.
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la ființa iubită, dar depărtată; nu e numai simțirea unei necesități de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distanței și trebuinței de ea.
Ci în dor e prezentă într-un fel propriu și într-un grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite."
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la ființa iubită, dar depărtată; nu e numai simțirea unei necesități de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distanței și trebuinței de ea.
Ci în dor e prezentă într-un fel propriu și într-un grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite."
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
Etichete:
Iubire,
Viaţa şi omul
Marșul pentru Viață 2014
>> joi, 13 martie 2014
Eu știu unde voi fi pe 22-23 martie! Tu știi unde vei fi? Vino la Marșul pentru Viață!
Marșul are loc pe 22-23 martie 2014, în: Alba Iulia, Arad, Bacău,
Brașov, București, Buzău, Cluj, Caracal, Constanța, Deva, Fălticeni,
Galați, Giurgiu, Ocna Mureș, Onești, Pitești, Ploiești, Satu Mare, Sf. Gheorghe, Slatina, Târgoviște, Tg. Jiu, Tg. Mureș, Timișoara, Tulcea.
Acest videoclip filmat la Arad are multiple semnificaţii:
Acest videoclip filmat la Arad are multiple semnificaţii:
1. Paharele folosite nu sunt deloc întâmplătoare. Sunt pahare de iaurt de Curtici şi de Pecica, două localităţi unde oamenii trăiesc din roadele pământului, și au fost alese în semn de protest împotriva planului guvernanţilor de a permite exploatarea gazelor de şist din zona de vest a României. Vrem să putem mânca, noi şi urmaşii noştri, acest iaurt delicios şi peste 10, 20 sau 100 de ani!
2. Tinerii protagonişti s-au îmbrăcat, majoritatea, în ii. Unele mai vechi de 100 de ani, adevărate bijuterii ale neamului românesc. Ne iubim neamul, cultura lui, tradiţiile lui şi din el ne tragem seva, bucuria.
3. Protagoniştii - elevi de la 14 la 19 ani - au devenit voci pentru cei ce nu au voce: pruncii nenăscuţi în pericol de a fi avortaţi. Într-o societate modernă în care se promovează tot mai mult o cultură a morţii, ei au înţeles mai repede decât adulţii din jur că trebuie promovată şi susţinută viaţa, din prima ei clipă de apariţie. Un copil este un copil cu drept deplin la viaţă din momentul concepţiei.Ca un post scriptum, trebuie spus că toţi cei implicaţi, de la sunetişti, fotografi sau cameramani, au lucrat pro bono, având cu toţii acelaşi crez: ROMÂNIA! (sunet - Cosmin Harbei/Musiclab, cameramani - Onoriu Felea, Cristian Ţuţuroi, Sergiu Ilisie şi Alexandru Niga, foto - Alexie Kocso).
CLIP PROMO - MARȘUL PENTRU VIAȚĂ 2014!
Etichete:
Altele,
Romania si romanii,
Viaţa şi omul
Despre buna întrebuințare a foamei, pe înțelesul celor care postesc
>> marți, 4 martie 2014
Un articol deosebit pentru o mai bună perspectivă asupra postului.
Lectură plăcută!
(...)Starețul mai avea un obicei la masă. Își turna întotdeauna ciorba într-o
farfurie plată. Așa cum vă spun. Încercați să puneți o jumătate de
polonic de ciorbă într-o farfurie plată și să o mâncați cu lingura. Așa o
mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus. Asta am învățat tot
de la el, pe viu, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să
pui foamea doar asupra ta, dar nu și asupra aproapelui tău. Postul îți
golește farfuria ta, pentru a o umple pe cea a aproapelui. „Postul care
Îmi place”, ne învață Dumnezeu prin profetul Isaia (în capitolul 58),
„este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul celui
amârât”, iar în Păstorul lui Hermas, o scriere foarte iubită, din
secolul al doilea, creștinii care posteau erau îndemnați să facă acte
de milostenie cu banii pe care i-ar fi cheltuit pe mâncăruri alese.(...)
Articolul complet pe:
Read more...
Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor în societatea contemporană
>> luni, 3 martie 2014
Conferință care merită să fie urmărită cu siguranță!
Reușește să acopere mai multe teme precum: manipularea și sexualitatea în mass-media, dezvoltarea creierului, consecințele pornografiei, depresia, femeia ca obiect sexual, sistemul educațional etc.
Virgiliu Gheorghe este biofizician şi doctor în bioetică, autor al cărţilor:
Efectele
televiziunii asupra minţii umane (2005), Revrăjirea lumii (2006),
Efectele micului ecran asupra minţii copilului (2006), Ştiinţa şi
războiul sfârşitului lumii (2008), Pornografia, maladia secolului XXI
(2011). Este coordonator al secţiunii ştinţifice a revistei Familia
Ortodoxă.
Read more...
Etichete:
Altele,
Filme,
Romania si romanii,
Tinerii,
Viaţa şi omul
Cuvinte despre dragoste
>> vineri, 28 februarie 2014
„Asta ţine de dragoste: a privi la om şi
a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi
de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.
Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.
În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii.
Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu
decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis:
Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a
dragostei, de care noi uităm. Este vorba
de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la
aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească
pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea
ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar,
pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori
bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu
este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca
omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi
lucrul acesta e de mare însemnătate.”
de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.
Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.
În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii.
Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu
decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis:
„Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…”Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.
Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a
Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76
Etichete:
Iubire,
Viaţa şi omul
Firul din cămașa lui Dumnezeu
>> sâmbătă, 8 februarie 2014
Un autor drag mie, M. Şişkin,
pe care l-am întâlnit şi unul dintre puţinii oameni pe care i-am simţit vii cu
duhul, scria într-o carte de-a sa:
”Mai ţii minte? Ai desenat că de la toate obiectele şi de la toţi oamenii câte un fir se duce într-un punct. Aşa e construită lumea. Mai întâi, am fost toţi la un loc, într-un întreg. După aceea, toţi am fost risipiţi, dar de fiecare este legat un fir, acesta de care suntem traşi înapoi. Şi de aceea, toată lumea se va aduna din nou într-un punct.”
Ei bine, nu știu de ce, dar cred că acest fir este firul
din cămaşa lui Hristos... şi mă gândesc că dincolo de tot ceea ce suntem
noi sau ceea ce NU suntem, dincolo de relaţiile dintre noi, fie de prietenie,
fie de antipatie, fie de iubire, fie de ură sau frică, fie de incertitudine,
dincolo de orice raport care se află între noi, mă gândesc că este Hristos,
este acel fir tainic din cămaşa lui care ne leagă pe toţi. Acel fir care
porneşte de la El şi trece prin sufletul tău, apoi prin sufletul meu şi aşa mai
departe... prin sufletul fiecărui om.
Read more...
Foto: Dani Brubaker
Etichete:
Dumnezeu,
Originale,
Viaţa şi omul
Care este rolul tinerilor?
>> marți, 4 februarie 2014
Prin ceea ce aleg ei, tinerii merg spre mai bine sau spre mai rău. La
rândul său, fiecare tânăr poate influenţa alt tânăr şi aşa mai departe
întreaga societate. Cu toţii ne dorim o societate frumoasă, echilibrată,
însă cu toţii trebuie să lucrăm la acest echilibru, la această
frumuseţe. Rolul tinerilor este foarte important, aş spune că poate mai
important decât al bătrânilor, căci poate să existe o generaţie de
bătrâni împietrită în anumite tipare, în anumite lucruri care duc la o
stagnare a vieţii spre mântuire, a vieţii frumoase, a vieţii sănătoase,
iar tinerii care vin din urmă să fie mai înţelepţi decât bătrânii, prin
Duhul Sfânt cel dăruit nouă în Biserică. Atunci ei revigorează şi
vindecă toate efectele negative ale generaţiei de dinainte.
Deci
dumneavoastră, ca tineri, acolo unde veţi fi în societate: profesori,
medici, oriunde aţi fi, orice serviciu pe care îl faceţi sau îl veţi
face, să nu uitaţi să fiţi creştini adevăraţi. Să vă faceţi şi
serviciul, dar să fiţi şi o pildă, o mărturie a lui Hristos în lume.
Noi, oamenii, suntem ca radiatoarele: ceea ce avem în noi, aceea dăm mai
departe. Părintele Stăniloae spune că: Energia unui suflet se imprimă în fiinţa altui suflet.
Un tânăr duhovnicesc îl poate lumina şi pe celălalt. Noi toţi suntem
chemaţi să ne ajutăm unii pe alţii. Şi spun Sfinţii Părinţi: Un frate care întăreşte pe alt frate este ca o cetate întărită pe care porţile iadului nu o vor birui.
Aşadar, rolul tinerilor în societate aş spune că este apocaliptic. De voi depinde toată România aceasta, şi de fraţii voştri elevi, studenţi, prieteni.
Selecţii din dialogul dintre Protos. David R. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2013
Read more...
Etichete:
Tinerii
Studenţii
>> luni, 3 februarie 2014
Din Ioan Alexandru, „Iubirea de patrie”
O întâlnire cu studenţii anului întâi în filologie este pricina
rândurilor de faţă. Ei au păşit pragul Universităţii cu tot ce au
moştenit de la părinţii lor mai bun, cu cele învăţate în liceu, dar
temelia vieţii lor, fiinţa lor socială va fi plămădită, modelată, în
aceşti ani, de către spiritul şi pilda personală a fiecăruia dintre noi,
profesorii lor. Îmi amintesc ochii înlăcrimaţi ai unei studente care a
ieşit de la un curs, unde tăria şi frumuseţea unei legi morale în care
ea crescuse, era oarecum ironizată de la catedră. Ironia, spunea
Kierkegaard într-un tratat, este cel mai rău sfetnic iar în anii de
formaţie poate duce un suflet tânăr în prăpastie.
Unii veniţi din provincie în Bucureşti, folosiţi aceşti ani să-i cunoaşteţi istoria, muzeele.
Vin ploile şi toamna şi cele câteva săli cu capodopere din Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Andreescu, Brâncuşi, dar şi Rembrandt şi El Greco, vă aşteaptă cu lumina lor să vă fericească zilele. Faceţi-vă drum zilnic în aceste locuri unde, chiar osteniţi fiind, vă veţi regenera sufleteşte pentru că Frumosul este fiul Adevărului. Cultivarea virtuţilor este cheia realizării omului în istorie; un om bun şi iubitor, jertfitor de sine, nădăjduitor, devine creator în familia lui, în Patria părinţilor şi strămoşilor săi, iar în creaţie este izvorul dătător de viaţă pentru fiecare dintre noi.
fragment preluat din revista Cuvânt către tineri - Mân. Putna 2013
Read more...
Etichete:
Tinerii
Ne întâlnim în rugăciune
>> marți, 28 ianuarie 2014
"Rugăciunea începe întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale şi te rogi Domnului. Dar în acest mine se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu eşti un eu) şi în durerile mele şi în neliniştea mea şi în căutarile şi frământările mele te exprimi şi tu."
-Pr. Rafail Noica - "Celălalt Noica"
Read more...
Etichete:
Dumnezeu,
Viaţa şi omul
De ce avem nevoie de amintiri?
>> luni, 27 ianuarie 2014
Cred că există în viaţă momente pe care omul le poartă în suflet, într-un loc sfânt, iar atunci când îi este mai
greu, găseşte un răspuns în ele. Mă întreb de ce omul nu poate ţine minte şi nu îşi poate cuprinde tot trecutul, zi cu zi, secundă cu secundă...
"O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vreo umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?"
Adunăm în cufărul cu amintiri doar unele secvenţe din viaţa noastră, lăsând uitării momente importante pentru societate, dar atât de insignifiante pentru spiritul nostru, iar pe de o parte ţinem minte întâmplări atât de banale, dar care au menirea să ne salveze. Da, mă gândesc că o simplă amintire poate salva omul, fiind podul pe care merge deasupra unei prăpăstii. O scânteie de timp şi de simţiri ce poartă omul deasupra necazurilor şi durerilor sale, deasupra veninului vieţii...
O singură amintire frumoasă îi poate readuce în minte omului sufletul său de altă dată (îi poate reaminti cum era sufletul său de copil) şi îl poate opri să-şi bată joc de tot ce a fost bun în el cândva.
O amintire curată este garanţia şi dovada că în fiecare suflet s-a aflat măcar o dată, o singură dată ceva cinstit şi demn.
O amintire aparent banală îmi vine acum în minte. Îmi amintesc cum mâncam, într-o vară de postul Maici Domnului, zacuscă cu roşii împreună cu verişoara mea. Nimic nu mi se părea mai bun în zilele acelea. Banala zacuscă era mai gustoasă în compania ei, pentru că râdeam mereu pe seama noastră, pentru că ne bucuram că suntem împreună după atât de mult timp. Ne aminteam de păţăniile din copilărie şi ziua ni se colora îndată. Nu ştiu de ce ţin minte toate astea... Poate pentru a-mi da seama că nu contează cât de bogată îţi este masa, ci cu cine împarţi tot ce ai.... Fiecare amintire este un rând scris pe care îl recitesc şi care îmi oferă putere să continui drumul.
Sunt imagini din trecut, flash-back-uri care îmi revin în minte câteodată pentru a mă face să meditez asupra unor aspecte din viaţa mea. Ele îmi înfloresc în minte tocmai atunci când am nevoie de ele. Sunt ca un refugiu...
iulie 2012
Etichete:
Originale,
Viaţa şi omul
Conștientizare
>> luni, 23 septembrie 2013
Vă invit să vizionați o realizare video scurtă, dar plină de substanță.
Filmulețul surprinde în câteva imagini povestea satului Geamăna din Transilvania, care a fost și el o victimă a mineritului de suprafață. După cum ne spune autorul, istoria deține un mod de a ne avertiza în privința anumitor aspecte. Din păcate și noi avem maniera de a uită lecțiile trecutului.
Acest video nu are nicio afiliere politică sau economică; face apel la informare și conștientizare cu privire la proiectele ce au impact asupra mediului.
#Rosia from Florin Cofar on Vimeo.
Mulțumiri lui Florin Cofar!
Read more...
Etichete:
Filme,
Romania si romanii
Una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din literatura română
>> duminică, 1 septembrie 2013
Liviu Rebreanu și Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum își mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.
“Mulți cred că se laudă zicând: “Iată
inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de
chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale
iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să
sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu
genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș
înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași,
searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei
gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri.
Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar
pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată
ce te-ai deșteptat din somn…”
O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu
îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu
merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este
făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei
mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să
cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire
succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate
vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere
oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să
aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi
mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi,
cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea
şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani
începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit;
mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele
nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă
am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!
Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş
vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt
îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană
scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat
mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi.
Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea
numeşte “a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta
este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic
mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi
mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul
îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc
pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti
oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau
dacă ai fi rea.
Liviu Rebreanu împreună cu Fanny și fetița acesteia, Puia. |
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea.
Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc
ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi
altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni
care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet,
muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca
artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să
fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe
poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a
aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre
umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi
iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi
necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e
cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat.
Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat
altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează
prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei.
Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei,
care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.
Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa
iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet
doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici
sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii;
din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al
lacrimilor.
O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă
pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările
şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum
vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un
glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni
mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri
deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi
dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…
Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e
rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea
mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din
toate.”
Liviu Rebreanu, Mărturisire
Sursa:
Etichete:
Iubire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)