Condamnare şi compătimire
>> duminică, 18 aprilie 2010
Mentalitatea actuală a omului a transformat ideea de judecare a aproapelui...a cosmetizat-o în inocenta noţiune de a-şi face păreri despre cineva, in ideea de a învinui omul pentru comportamentul, vorbele, îmbracămintea sa ş.am.d. Pe bună dreptate suntem responsabili pentru acţiunile noastre, dar suntem traşi la răspundere mai cu seama de conştiinţa noastră atunci când ne concentrăm pe faptele celorlalţi decât pe ceea ce facem noi. Adică mai pe scurt când vedem paiul din ochiul altuia şi nu vedem bârna din ochiul nostru.
Totul pare corect. E normal să îţi faci o părere despre cineva după felul în care acela se prezintă; e normal să ajungi la concluzii întemeiate pe faptele aproapelui tău, în fond aceste concluzii duc spre dezambiguizarea aproapelui în dorinţa de a-l defini. Însă această dorinţa duce spre condamnarea aproapelui. Când opinia ta este formată, cu greu mai poate fi schimbată de către oamenii ce au primit deja o etichetă născută din faptele lor, vorbele lor insignifiante... în general născută din cauze mărunte.
Ce vină ai tu că unii se comportă atât de mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o părere despre ei, nu poţi să închizi ochii la caracterul lor... la acel mod de "a fi" ajuns în păturile cele mai de jos ale păcatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi să nu condamni oamenii pentru starea de degradare în care au ajuns... aşa uiţi că şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ.
Este justă această ceremonie spre eşafod a aproapelui... pentru că el este vinovat, e prea clar. Însă când privirile altora se îndreaptă spre tine, când eşti arătat cu degetul, când cuvintele celor din jur se lipesc pe fruntea ta vrând să te definească... nimic nu mai e drept... si nici nu a fost.
Atunci îţi dai seama că imensitatea umană nu poate fi determinată de lucruri exterioare, fiind prea superficiale pentru profunzimea omului. Atunci izbucneşte în tine ideea şi realitatea că dacă tu ai crezut până atunci că omul poate fi caracterizat printr-o haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat. În umbra acestui exterior fugitiv, căruia noi îi acordăm o importanţă vitală, se află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi speranţe întrupate, o sumă de trăiri care freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna este pătrunsă de lumina lui Dumnezeu atunci se naşte în om capacitatea de a simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de a răspunde acestuia la fel cum ar face-o lui însuşi. Compătimirea.
Totul pare corect. E normal să îţi faci o părere despre cineva după felul în care acela se prezintă; e normal să ajungi la concluzii întemeiate pe faptele aproapelui tău, în fond aceste concluzii duc spre dezambiguizarea aproapelui în dorinţa de a-l defini. Însă această dorinţa duce spre condamnarea aproapelui. Când opinia ta este formată, cu greu mai poate fi schimbată de către oamenii ce au primit deja o etichetă născută din faptele lor, vorbele lor insignifiante... în general născută din cauze mărunte.
Ce vină ai tu că unii se comportă atât de mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o părere despre ei, nu poţi să închizi ochii la caracterul lor... la acel mod de "a fi" ajuns în păturile cele mai de jos ale păcatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi să nu condamni oamenii pentru starea de degradare în care au ajuns... aşa uiţi că şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ.
Este justă această ceremonie spre eşafod a aproapelui... pentru că el este vinovat, e prea clar. Însă când privirile altora se îndreaptă spre tine, când eşti arătat cu degetul, când cuvintele celor din jur se lipesc pe fruntea ta vrând să te definească... nimic nu mai e drept... si nici nu a fost.
Atunci îţi dai seama că imensitatea umană nu poate fi determinată de lucruri exterioare, fiind prea superficiale pentru profunzimea omului. Atunci izbucneşte în tine ideea şi realitatea că dacă tu ai crezut până atunci că omul poate fi caracterizat printr-o haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat. În umbra acestui exterior fugitiv, căruia noi îi acordăm o importanţă vitală, se află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi speranţe întrupate, o sumă de trăiri care freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna este pătrunsă de lumina lui Dumnezeu atunci se naşte în om capacitatea de a simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de a răspunde acestuia la fel cum ar face-o lui însuşi. Compătimirea.
Revenind
>> sâmbătă, 10 aprilie 2010
Hristos a inviat! sau... Hristos anesti! (in greceste)
Revin cu forte proaspete si cu cateva poze din Grecia...Sper sa va placa.
Revin cu forte proaspete si cu cateva poze din Grecia...Sper sa va placa.
Setea si foamea de Dumnezeu i-a indemnat pe monahi sa piara lumii, sa se urce pe niste stanci abrupte ieste din neant, sa fuga de desertaciune si sa se daruiasca Domnului.
Să fugi de lume si totusi sa fii cu ea, să ai in inima pe fiecare, rugandu-te cu staruinta, nadejde si lacrimi pentru toti.
Asta este o iubire pe care noi nu o intelegem.Cand luminile noastre se sting si fiecare se odihneste dupa o zi indelungata, acolo, in locuri tainice se aprind candelele si focurile rugaciunilor.
Se zguduie pamantul si cerul.
Toate se innoiesc...
HRISTOS A INVIAT! se aude de 3 ori.Cu fiecare strigara tresare ceva in mine. Tresare piatra de pe inima mea...si-atunci, abia atunci incepe sa bata.
Ce pierde o lumanare daca daruieste alteia din lumina ei?De-am fi si noi ca lumanarile. Sa ardem unii pentru altii si sa impartim lumina noastra tuturor.
"Viaţa eun dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l
supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o
este veşnică.
Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi,găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi
nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o
arunci de să nu se vadă.
Abia către sfârşitpricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un
simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l
meriţi."
- din "Oscar si Tanti Roz" de Eric-Emmanuel Schmitt
Cu drag
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
