"Nu societatea în care trăim ne mântuieşte, ci felul în care trăim în ea... Adam piere în Rai, iar Lot se mântuieşte în Sodoma." - Sf. Ioan Gură de Aur

Dar munţii unde-s? (Nu ştiu ce să fac mai departe)

>> luni, 26 septembrie 2011



Când eram mica voiam să devin astronaut. Eram sigură că voi ajunge cel puţin pe Luna, că voi explora spaţiul, stelele, planetele... Eram atât de pasionată de astrologie, încât credeam că voi avea sufiecient timp să rezolv misterele întregului univers. Acum, acea siguranţă încăpăţânată şi acea certitudine s-au transformat în... nimic.


Nu ştiu ce facultate să urmez şi nici ce profesie să aleg, deşi ştiu ce îmi place şi ce înclinaţii am. Constat că mulţi dintre tinerii de azi împărtăşesc aceeaşi stare de nesiguranţă. Suntem confuzi, iar perspectiva de viitor nu e tocmai bună în societatea actuală. Cu toţii observăm că locuri de muncă se găsesc greu, se fac multe disponibilizări, salariile sunt reduse, nici nu se mai pune problema de a face ceea ce-ţi place în domeniul profesional, rar găseşti pe cineva care practică o meserie cu pasiune şi dedicaţie şi mai este şi plătit bine pentru asta. Cele 2 aspecte, clar nu sunt compatibile. Vedem cum mulţi sunt absolvenţi de facultăţi, deţinători de diplome false, cum unii urmează o facultate, învaţă şi sunt constrânşi financiar, mai apoi, să practice meserii care nu au nici o legătură cu ce au învăţat atâţia ani. Unii se bazează pe banii părinţilor, alţii sunt absolut ignoranţi...iar cei care învaţă şi se remarcă de cele mai multe ori aleg calea străinătăţii, ce poate fi o amăgire sau poate nu. Şi aici e un teren alunecos, instabil.


Se pare că viitorul este un deşert de nisipuri mişcătoare. Trebuie să alegem între a fi şi a avea, între mulţumire sufletească sau un salariu bun. Nu o să fac analiza economică sau socială şi nici nu o sa răspund la întrebarea dacă banii aduc fericirea sau dacă trebuie să facem chiar orice pentru bani... Sunt răspunsuri pe care trebuie să le căutăm singuri în inima noastră. Eu doar vreau să mă întreb ce vom face noi, tinerii de acum, mai departe.




Situaţia de acum îmi aminteşte de poezia "Dar munţii unde-s?" de Lucian Blaga. Noi, tinerii şi nu numai, în general orice om, suntem înzestraţi cu o putere ce poate muta şi munţii din loc. Se spune că avem vise măreţe, idealuri, obiective pe care să le împlinim. Suntem plini de vitalitate şi nimic nu ne descurajează atâta timp cât ştim ce vrem şi pentru ce luptăm. Dar dacă munţii lipsesc? Rămânem doar cu puterea? La ce bun atâta determinare dacă nu avem ce să escaladam? Dacă noi nu avem nici o ţintă, nici un scop spre care să înfruntăm orice obstacol? Ne pierdem acea capacitate, putere de a muta munţii, atunci când aceştia dispar. Cănd ştim sigur spre ce ne îndreptăm, când avem un ideal, suntem motivaţi şi reuşim să înfruntam piedicile ce se ivesc în calea noastră. Dar dacă nu avem nimic? Toată energia noastră se risipeşte în van aşa cum versurile melodiei lui Robin Williams transmit- Coz' I got to much life running through my veins, going to waste. Avem multă viaţă înăuntrul nostru, care de cele mai multe ori este risipită sau vândută pe lucuri ieftine şi ştim bine cum picăm în diferite capcane ale lumii de azi, care ne vlăguiesc de energie. Parcă ne-am pierdut într-un labirit din care nu vrem să ieşim pentru că suntem prea obosiţi sufleteşte. Obosiţi cu telefoane, calculatoare, i-phone-uri, televiziune, facebook, modă, filme, jocuri... etc. Obosiţi şi fără busolă într-o lume 6D.


Această busolă nu poate fi decât Dumnezeu, ca un prieten, ca un Tată, aşa cum El însuşi ne-a spus să ne rugăm Lui. El ne poate învăţa să mergem pe marea învolburată de acum şi ne poate arăta şi munţii pe care trebuie să îi urcăm. Poate că avem de urcat mult, poate chiar Everestul, poate că încă ceaţa e prea mare şi nu vedem nici un munte, darămite varful. Avandu-L pe Hristos alături pe drum, pe Maica Sa şi pe Sfinţi... nimic nu trebuie să ne descurajeze. Şi cum spunea cineva: "Viaţa te urcă şi te coboară: azi eşti director, mâine eşti şofer. Important este să nu te agăţi cu disperare de nimic: ce vrea Dumnezeu aceea să fii. Şi indiferent de modul în care te tratează oamenii, tu acelaşi să fii. Că oamenii sunt schimbători: ba te scuipă, ba se pleacă în faţa ta dacă au impresia că vor câştiga ceva prin asta."


Read more...

Sfântul Nectarie şi ocrotirea lui

>> duminică, 4 septembrie 2011

Pe peretele opus din salon, am văzut, printre alte iconiţe, şi pe cea a unui sfânt drag mie. După ce m-am uitat mai atent, mi-am dat seama că era Sfântul Nectarie. Văzându-i chipul m-am liniştit, însă teama nu a dispărut cu totul. Ajunsesem în acel salon de spital pentru o problemă minoră care trebuia rezolvată printr-o incizie. Nu era nimic grav, însă trebuia să fiu internată peste noapte. Spre surprinderea mea am reuşit să mă conformez repede cu gândul de a dormi acolo, fără să mai sesizez condiţiile pe care le găseşti în spitalele din ţară... de unde poţi pleca cu mai multe boli decât ca atunci când ai venit (mama statea ca pe ace când a văzut unde trebuia sa dorm). Cu toate că mama insista să nu rămîn la spital peste noapte, decizia doctorului era fermă: rămâneam acolo. Ceva mai târziu, după ce am vorbit cu o rudă a doctorului, am aflat că nu e cu putinţă să mă externeze după ce internarea e făcută, întărea acest lucru şi faptul că nici măcar pe vărul său nu îl lăsase să plece după o intervenţie asemănătoare cu a mea. Am scris atâta despre plecatul acasa pentru că nimeni nu îşi doreşte să rămână acolo nici măcar câteva ore.

După incizie am revenit în salon unde atmosfera te făcea să te simţi mai bolnav decât eşti. Stăteam acolo şi mă uitam cum plouă, cum stropii intră prin sita lipită cu leucoplast. Peste câteva ore de la intervenţie a venit mama, iar apoi doctorul, consultându-mă. Totul decursese bine, fapt ce m-a bucurat, dar mai mult decât atât puteam să plec acasă. După această veste, aproape că nu mă mai durea nimic. Pe hol am întrebat-o pe mama cu cine a vorbit de medicul a spus atât de convins că pot pleca. Mă gândeam că insistase sau că vorbise cu cineva apropiat doctorului, însă mama mi-a răspuns stăpână pe sine: "Cu Sfântul Nectarie." Se rugase Sf. Nectarie. Eram bucuroasă. Eu nu avusesem curajul să-i spun sau să-i cer nimic Sfântului. Îi mulţumesc că prin rugăciunea mamei mele, Sf. Nectarie nu a lăsat-o să se îngrijoreze şi m-a protejat şi pe mine.
Aceasta e mica mea mare minune, însă Sf. Nectarie a făcut şi face minuni incredibile. Drept urmare s-a scris şi această carte...
Dumnezeu face minuni în fiecare secundă prin Sfinţii Săi.


Read more...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
"Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis."

Radu Gyr - Îndemn la luptă

  © Blogger templates Sunset by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP