"Nu societatea în care trăim ne mântuieşte, ci felul în care trăim în ea... Adam piere în Rai, iar Lot se mântuieşte în Sodoma." - Sf. Ioan Gură de Aur

Condamnare şi compătimire

>> duminică, 18 aprilie 2010


Mentalitatea actuală a omului a transformat ideea de judecare a aproapelui...a cosmetizat-o în inocenta noţiune de a-şi face păreri despre cineva, in ideea de a învinui omul pentru comportamentul, vorbele, îmbracămintea sa ş.am.d. Pe bună dreptate suntem responsabili pentru acţiunile noastre, dar suntem traşi la răspundere mai cu seama de conştiinţa noastră atunci când ne concentrăm pe faptele celorlalţi decât pe ceea ce facem noi. Adică mai pe scurt când vedem paiul din ochiul altuia şi nu vedem bârna din ochiul nostru.

Totul pare corect. E normal să îţi faci o părere despre cineva după felul în care acela se prezintă; e normal să ajungi la concluzii întemeiate pe faptele aproapelui tău, în fond aceste concluzii duc spre dezambiguizarea aproapelui în dorinţa de a-l defini. Însă această dorinţa duce spre condamnarea aproapelui. Când opinia ta este formată, cu greu mai poate fi schimbată de către oamenii ce au primit deja o etichetă născută din faptele lor, vorbele lor insignifiante... în general născută din cauze mărunte.

Ce vină ai tu că unii se comportă atât de mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o părere despre ei, nu poţi să închizi ochii la caracterul lor... la acel mod de "a fi" ajuns în păturile cele mai de jos ale păcatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi să nu condamni oamenii pentru starea de degradare în care au ajuns... aşa uiţi că şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ.

Este justă această ceremonie spre eşafod a aproapelui... pentru că el este vinovat, e prea clar. Însă când privirile altora se îndreaptă spre tine, când eşti arătat cu degetul, când cuvintele celor din jur se lipesc pe fruntea ta vrând să te definească... nimic nu mai e drept... si nici nu a fost.


Atunci îţi dai seama că imensitatea umană nu poate fi determinată de lucruri exterioare, fiind prea superficiale pentru profunzimea omului. Atunci izbucneşte în tine ideea şi realitatea că dacă tu ai crezut până atunci că omul poate fi caracterizat printr-o haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat. În umbra acestui exterior fugitiv, căruia noi îi acordăm o importanţă vitală, se află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi speranţe întrupate, o sumă de trăiri care freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna este pătrunsă de lumina lui Dumnezeu atunci se naşte în om capacitatea de a simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de a răspunde acestuia la fel cum ar face-o lui însuşi. Compătimirea.


1 comentarii:

Ica 22 aprilie 2010, 07:56  

Asa este, suntem mereu tentati sa etichetam pe altii si este usor sa spunem ceva rau la adresa lor..iar binele carca nu-l lasam sa iasa din noi.
Cel mai dureros este cand ne comparam cu altii. Gasim oameni pe care sa-i punem sub limita 0 sau peste. Ne facem standarde si ne cautam idoli dupa care sa ne formam si uitam de originalitatea noastra, pentru ce am fost creati.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
"Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis."

Radu Gyr - Îndemn la luptă

  © Blogger templates Sunset by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP