Condamnare şi compătimire

Mentalitatea actuală a omului a transformat ideea de judecare a aproapelui...a cosmetizat-o în inocenta noţiune de a-şi face păreri despre cineva, in ideea de a învinui omul pentru comportamentul, vorbele, îmbracămintea sa ş.am.d. Pe bună dreptate suntem responsabili pentru acţiunile noastre, dar suntem traşi la răspundere mai cu seama de conştiinţa noastră atunci când ne concentrăm pe faptele celorlalţi decât pe ceea ce facem noi. Adică mai pe scurt când vedem paiul din ochiul altuia şi nu vedem bârna din ochiul nostru.

Totul pare corect. E normal să îţi faci o părere despre cineva după felul în care acela se prezintă; e normal să ajungi la concluzii întemeiate pe faptele aproapelui tău, în fond aceste concluzii duc spre dezambiguizarea aproapelui în dorinţa de a-l defini. Însă această dorinţa duce spre condamnarea aproapelui. Când opinia ta este formată, cu greu mai poate fi schimbată de către oamenii ce au primit deja o etichetă născută din faptele lor, vorbele lor insignifiante... în general născută din cauze mărunte.

Ce vină ai tu că unii se comportă atât de mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o părere despre ei, nu poţi să închizi ochii la caracterul lor... la acel mod de "a fi" ajuns în păturile cele mai de jos ale păcatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi să nu condamni oamenii pentru starea de degradare în care au ajuns... aşa uiţi că şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ.

Este justă această ceremonie spre eşafod a aproapelui... pentru că el este vinovat, e prea clar. Însă când privirile altora se îndreaptă spre tine, când eşti arătat cu degetul, când cuvintele celor din jur se lipesc pe fruntea ta vrând să te definească... nimic nu mai e drept... si nici nu a fost.


Atunci îţi dai seama că imensitatea umană nu poate fi determinată de lucruri exterioare, fiind prea superficiale pentru profunzimea omului. Atunci izbucneşte în tine ideea şi realitatea că dacă tu ai crezut până atunci că omul poate fi caracterizat printr-o haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat. În umbra acestui exterior fugitiv, căruia noi îi acordăm o importanţă vitală, se află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi speranţe întrupate, o sumă de trăiri care freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna este pătrunsă de lumina lui Dumnezeu atunci se naşte în om capacitatea de a simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de a răspunde acestuia la fel cum ar face-o lui însuşi. Compătimirea.