Tinerii între cer şi pământ

"Dragă Prietene, ţi-am promis că-ţi voi scrie despre discuţiile noastre din ultima vreme care întotdeauna, din nefericire, îmi lasă un gust amar. Te-ai schimbat mult în ultimii ani, de când ai plecat la facultate în Bucureşti. Eu am rămas acelaşi tânăr răzvrătit, şmecheruţ şi în pas cu moda. Observ, cu durere, că tu nu mai eşti la modă! De ce porţi doar haine cernite, de ce porţi barbă şi părul prins în coadă? E obligatoriu?
Noi nu mai vorbim de la egal la egal, acum tu eşti teologul cel drept, iar eu păcătosul vrednic de iad. Mă cerţi şi, să fiu sincer, nu înţeleg exact de ce şi nici nu-mi place treaba asta. Personal nu ţi-am greşit cu nimic. Sunt politicos şi maleabil de felul meu, ştii bine, dar nu sufăr să fiu agresat, să fiu mustrat. Nu ştii că mustrarea învinge, dar nu convinge? Cred că dacă mi-ai arăta un început de înţelegere şi un ocean de dragoste – nu, greşesc, nu un ocean, un pârâiaş de dragoste -, aş simţi că am motive să te ascult şi, poate, mi-aş deschide, întru sfârşit, inima în faţa ta. De aceea am preferat să-ţi scriu, mi-e mai uşor aşa, dialogurile noastre faţă către faţă se soldează numai cu eşecuri. Mă doare că prin tot discursul tău pui bariere între noi peste cele deja existente; în doi timpi şi trei mişcări îmi dai de înţeles că totul e wrong cu mine, că m-a luat diavolul în primire, că „nu voi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Numai bătrânii mei mai vorbesc ca tine. Ei spun că nimic din ce fac nu e bun, că nu-s bun de nimic! De vreo doi ani vorbesc însă singuri, nici un cuvânt de-al lor nu-mi mai spune nimic, nu-mi mai intră în urechi… De fapt ce anume exact nu fac eu bine? Trebuie să identificăm problemele pentru a le putea rezolva… N-ar trebui oare să identificăm exact ce anume nu merge? Nu e ruşinos oare să gândim că un om e absolut rău, că nimic bun nu face? Adică în mine nu e nicio licărire de lumină?

Îngăduie-mi să-ţi spun o poveste pe cât de şocantă, pe atât de adevărată. Un amic, care lucrează printr-o ţară arabă, În Emirate, îmi povestea o situaţie vis a vis de faptul că avem tendinţa de a spune că „nimic nu merge”. Un coleg de-al său, inginer, şef de lucrări la o fabrică îi spunea că la o şedinţă operativă, vine inginerul dispecer de exploatare şi se vaită ăluia de la reparaţii că nimic nu merge. La care tipul de la reparaţii îi cere: „fii mai explicit, ce anume nu merge, nu pot să cred că nu merge chiar nimic. La care dispecerul insistă: „Nimic, dom’le, nimic, nu înţelegi?” La care tipul de la reparaţii se duce în instalaţie, apucă maneta (anclanşatorul principal) şi decuplează de la reţea toată fabrica. Instantaneu, moare tot, tot. Bineînţeles că sar toţi ca disperaţii, ceea ce s-a oprit în câteva secunde se pornea, cu punerea în sincronizare a tuturor parametrilor, în… două săptămâni. Atunci tipul de la reparaţii se întoarce către dispecer şi-i spune: „Uite, asta înseamnă nimic. Acum poţi să-mi spui şi mie EXACT ce nu mergea?”. Ei bine, EXACTUL ăsta ne dă nouă bătaie de cap, ne e mai la îndemână să zicem că nimic nu e bun. Aşa spun mulţi despre tineri, „nu-s buni de nimic, nişte haimanale…”. Cu o astfel de atitudini voi, teologi, preoţi, părinţi, bunici,whatever, nu veţi putea decât îndârji.
Recunosc că mă gândesc cam rar la Dumnezeu. Nici nu ştiu prea bine cum să mă gândesc la El. Simt că de la El am puterea de a răzbi în diversele încercări, simt că am nevoie de El, însă totodată realizez că sunt într-un „vizavi nefavorabil” cu El. Uneori, când Îl gândesc, simt un gol cumplit în mine, simt că-mi lipseşte.
Sincer îţi mărturisesc şi-ţi repet, cred că, dacă ai pândi momentul oportun şi mi-ai vorbi cu dragoste, aş putea să te ascult degajat, cu bucurie chiar, şi aş încerca să-nţeleg ce-mi spui. Dar temele tale predilecte sunt păcatele mele, tu nu-mi vorbeşti despre dragostea Lui, cuvintele tale nu mă mângâie, dimpotrivă. Simt că nu vrei cu adevărat să mă ajuţi, sau poate vrei, dar nu ştii calea spre inima mea. Mă simt lovit cu pietre de fiecare dată când ne întâlnim. N-ai milă de mine, iartă-mă că-ţi spun asta! Dacă voi deveni cândva bun creştin, va trebui să fiu musai ca tine? O, sper că nu. Ceva mă fascinează la tine, ceva mă incită în schimbarea ta, dar nu aş vrea să-ţi semăn, nu vreau să fiu un om trist şi sobru, care vânează păcatele prietenilor.
Te văd înverşunat împotriva-mi, de parcă n-ai fi fost şi tu cândva un tânăr normal, de parcă n-ai fi greşit niciodată în viaţa ta, de parcă tot ce fac, cred şi simt e întru totul rău. N-ai răbdare cu mine, ai vrea de mâine să fiu sfânt, dar ştii prea bine cât de greu se schimbă omul.
Mă cerţi că nu trăiesc Scripturile! Nu ţi se pare hilară pretenţia asta? Eu nici nu prea am habar de ele, am o minimă cultură generală, iar multe din cele ce le-am auzit despre credinţă, în diverse ocazii, recunosc sincer că nu prea le-am înţeles. Ştiu, dar de fapt nu ştiu. Mai bine mi le-ai explica, în tihnă, cu răbdare şi dragoste. Eu, în viata de zi cu zi, nu folosesc deloc acest instrumentar lingvistic, nu crezi că e totuşi cale lungă de la iPOD, pixeli, download, LCD, bluethooth la evlavie, smerenie, apoftegmă, apocatastază, eshatonşi alte cuvinte pe care le-am mai auzit pe la Religie, dar care nu mi-au spus mai nimic despre Dumnezeu.
Eu sunt băieţaş de cartier, fratele meu, ateu, e specialist în IT, vecina depresivă de la etajul II se prostituează pe autostradă. Nici lor nu le spun nimic acele cuvinte. Te rog, vorbeşte-mi din inimă, nu din cărţi. Apropos, tu înţelegi întru totul limbajul meu?
De aceea te rog câteva lucruri mari şi late. Aş vrea să nu-mi mai vorbeşti de sus, tăios şi inchizitorial, să eviţi limbajul de specialitate şi să încerci să-mi vorbeşti mai pre limba mea. Aş vrea să eviţi iadul, dracii şi pedepsele veşnice şi să-mi vorbeşti întâi de toate despre iubirea Domnului. Îmi ceri să renunţ la una şi alta? De ce? Ştii însă cât de mult îmi plac cele pe care mi le înşirui ca fiind rele? Sincer îţi mărturisesc că nu găsesc rostul renunţării la plăcerile mele, la bucuriile mele cotidiene. Dacă aş renunţa la ele, m-aş simţi gol, m-as simţi ca un deja mort, însă unul umblător. Probabil greşesc, dar aşa simt.
Înţeleg, cel puţin în teorie, că unii îşi iau bucuriile din viaţa cea fără plăceri vinovate, cum spui tu că sunt plăcerile mele.
Străduieşte-te să-mi vorbeşti despre Dumnezeu, dar ai răbdare, ai tact, dacă nu, renunţă! Te adresezi unui suflet cu multe sensibilităţi, ia-mă uşor şi arată-mi că-ţi pasă de mine, că în ochii tăi contez mai mult decât o ceapă degerată. Ai observat că iubesc plăcerile trupului şi ai strigat la mine, aş vrea însă să nu mă mai ameninţi cu iadul, pentru că, în starea de acum, îmi pasă mai mult de clipa ce-o trăiesc. Uneori, când te văd rigid şi scorţos, observ că nu mă poţi tenta nici cu Raiul. Am lângă mine o tentaţie mult prea mare, mult prea reală (vorba cântecului: 53 de kilograme calitate superioară (…), îmbuteliată în ’84).
Sunt al lumii acesteia, dragă Prietene, tu vrei să mă scoţi din lume, dar eu n-am motive să o fac, iubesc lumea asta cu toate ale ei. Parca n-aş da fata din mână pe raiul de pe gard (dacă pot parafraza celebrul proverb). Nu pot. Nu pot încă să caut Raiul…
Îţi vând un pont. Nu-mi mai spune că trebuie doar să rabd, să renunţ sau să mă chinui, altfel spus să iau de mâine, care va să zică, o alură suferindă, afectată, acră, să merg cu capul în pământ simulând o viaţă interiorizată, nu mă tentează, spune-mi că pot avea şi aici şi acum bucurii, nu doar… dincolo.
Aş vrea să-mi spui că, dacă voi dobândi pe Dumnezeu, voi afla pacea inimii, aş vrea să-mi spui, te rog, că nu mă va mai mustra conştiinţa şi că asta e o bucurie nepreţuită.
Nu uita că m-am născut mai adineauri, pe la Revoluţie. Nu uita, te rog, că trăiesc în epoca internetului, nu în galaxia Gutenberg, nu uita că parcurg şi eu epoca lui „political corectness” şi că mi-am educat îndelung toleranţa (a.k.a. indiferenţa) faţă de apucăturile celui de lângă mine. Nu trăiesc în Moldova lui Ştefan, ci în oraşul acesta multi-cultural care are case de adunare sectare, sinagogă şi, cât de curând, o moschee. Nu uita, atunci când îmi vorbeşti, că părinţii mei şi-au pierdut credinţa în anii comunismului ateu, deci nu am avut o mamă sfântă care să mă înveţe rugăciuni sau să mă ducă de mânuţă la împărtăşanie de Paşti.
Nu uita că sunt un elev stresat de profi neînţelegători, care cer pentru materia lor ca şi cum ar fi singura din orar. Nu uita că am un anturaj „de zile mari” pe care şi dacă aş vrea să-l schimb, n-aş reuşi prea curând, legăturile noastre fiind foarte strânse. În gaşca noastră toţi fumează, dintre ei doi se şi droghează ocazional; doi sunt bisexuali. Petrecerile găştii noastre se termina mereu dimineaţa, iar după asta, întreaga zi suntem mahmuri. Uite, în asta m-ai aflat… Acesta sunt!
Hip-hop-ul de pe Coasta de Est e viaţa noastră. Ai ascultat vreodată? Aş vrea să ascultăm cândva împreună ca să afli cine sunt şi cum gândesc. Atâta lucru ştiu şi eu, că Hristos a stat mereu la masă cu vameşii şi desfrânatele. Te vei asemăna cu El, dacă vei dori să mă cunoşti mai bine. M-ai câştiga mai repede de partea ta, adică de partea lui Hristos, dacă ai cunoaşte, spre exemplu, cine e reprezentat pe tricoul meu.
M-aş bucura dacă m-ai lăuda când fac ceva bine. Am nevoie şi eu de un cuvânt cald, de încurajare, de îmbărbătare, nu ca să mă semeţesc, ci că să nu ajung cumva să-mi pun, din deznădejde, ştreangul de gât. Da, uneori, aproape fără motiv, îmi vine să ies pe străzi, să urlu şi să las viaţa asta. Dă-mi şi mie mângâiere ca unuia căzut între tâlhari, parcă aşa-i expresia, dacă nu greşesc.
De câte ori am fost pe la biserică şi am încercat să stau la slujbă, nu am reuşit să stau prea mult în picioare şi am plecat spre casă. Nu mă mai certa, zicându-mi vorbe grele, ucigătoare de suflet, cum că aş fugi ca Iuda de la Cină, spune-mi mai bine că şi ţie ţi-a fost greu la început, şi chiar şi acum, după atâta vreme, îţi e greu uneori. Spune-mi că eşti om, nu supraom. Nu mai arăta, neîncetat, cu degetul spre păcatele mele, vorbeşte-mi mai bine despre iubirea Domnului pentru oameni, da, despre asta aş vrea să te aud vorbind.

Cred deseori că nimeni nu mă iubeşte, poate doar El! Simt că Domnul fiind bun ar putea să mă înveţe să înţeleg ce e bine şi ce e rău şi, probabil, şi tot El îmi va putea da şi puterea să aleg cele bune. Vreau să simt că e şi Dumnezeul meu, că-i pasă şi de mine, că nu se îngreţoşează de mine, că mă aşteaptă, deşi eu, încă sunt necredincios.
E posibil să te faci foc şi pară citind scrisoarea mea, posibil să spui că risipeşti orzul pe gâşte şi să mă cataloghezi iarăşi în fel şi chip. Sunt şi eu însă chipul slavei lui Dumnezeu, după cum am auzit la un parastas, aşa că nu mă pune pe cruce pentru îndrăzneala de a-ţi scrie astfel, Altcineva, odinioară, a fost răstignit în locul meu."

Iartă-mă, sunt tânăr!

din Tinerii între cer şi pământ - Laurenţiu Dumitru