La final

Cauţi. Cauţi pierdut in deznadejde sensul vieţii. Întrebator şi orb umbli prin lume şi faţa ţi-e izbită de nedreptate. Pustiu, singur în intuneric, plin de ură şi fără speranţă. Totul ţi se pare negru, cu miros de moarte, până şi părul tău miroase a fum, iar porii tăi sunt inundaţi de izul alcoolului. Mergi, încovoiat, iar picioarele sfâşie asfaltul...simţi o greutate care te apasă...TRECUTUL. Ai făcut ce ai vrut. Ai fost liber. Acum nu mai eşti, dar nici măcar nu ai fost de fapt, ai fost doar subjugat de păcate.
Viaţa şi-a desenat tabloul trist pe faţa ta.
Trupul tău încă mai tanjeşte după păcat, deşi eşti stafidit şi palid. Imagini, vorbe, şoapte, bârfe, râsete, distracţie, tristeţe, iubiri pierdute...un adevarat scenariu de film trece prin faţa ta. Sprijinit de peretele scorojit, stai lovit de filmul vieţii tale. Îţi aminteşti "Trăiesc clipa. Atunci când simt, o fac. Mă încred în sentimentele mele de moment." Periculos. Ai trăit clipa, dar oare ai trăit viaţa cu adevărat?

Au fost momente în viaţa ta când ai râs de ceilalţi pe nedrept poate; au fost momente când ai plâns, când te-ai distrat, când ai vorbit, ai dat sfaturi, când ai iubit, când ai urât, când ai fost umilit, când ai vorbit în cel mai murdar mod posibil. Dar peste tot şi în toate a fost alegerea ta. Acum, viaţa a trecut pe lângă tine în timp ce tu făceai altceva. Ai crezut că ai luat cele mai bune decizii. Ai crezut în instinctul tău, în sentimentul de moment şi ai fost luat de val, niciodată nu ai fost împotriva spiritului de turmă. Ai mers cu turma( care işi face propria lege de robie) în loc să o analizezi.
Nu ai ascultat de nimeni şi de nimic. Independent, ţi-ai făcut propria ta lege şi acum stai şi te întrebi la sfarşitul jocului, dacă nu cumva propria ta lege te-a trădat. O, şi cât te-a trădat. Ţi-ai pus cătuşele la mâini, amăgit că pe ele scria libertate. Acum e sfârşit. Nici nu mai simţi răceala zidului. Deschizi ochii şi lângă tine vezi că mai e un om. E la fel de bolnav ca tine. La fel de bolnav şi de slăbit, de palid, dar el...pe el îl deosebeşte ceva de tine. Cu toate că şi el priveşte moartea în ochi, el...el e fericit?! Cum???

Ţie îţi tremură toate mădularele, când ştii că totul s-a terminat. Eşti panicat, îngrozit, iar inima iţi sare din piept. Dar omul ăsta, bătrânul ăsta sfrijit de lângă tine, poartă cea mai mare linişte şi pace. Murdar şi plin de cenuşă, aproape că nimic nu îl deosebeşte de tine. Doar că el aşteaptă ceva, pe cineva, cu o bucurie imensă, iar lacrimile i se scurg, arzând obrajii, în timp ce tu eşti terifiat de necunoscut, de moarte. Moartea e aceeşi, viaţa e aceeaşi pentru toată lumea, noi decidem cum să le trăim. El aşteaptă viaţa veşnică, tu...tu aştepţi moartea veşnică...şi unica întrebare care dăinuieşte în sufletul tău: "De ce?"

La final, după ce ai alergat atât pentru a fi în rând cu lumea, decoperi că ai uitat ceva. Când liniştea bătrâneţii te cuprinde, descoperi pe cineva pe care L-ai uitat într-un colţ îndepartat al inimii tale. Dumnezeu. De ce nu L-ai cunoscut mai demult? De ce nu ai vrut să fii lângă El în viaţa asta crudă, să împartaşesti totul cu El? Ai uitat de sensul vieţii. Reflexia Lui în tine. Se poate vedea Dumnezeu în tine? Sau eşti doar o oglindă spartă şi murdară? Te întrebi de ce nu L-ai cunoscut. Ai avut posibilitatea, iar acum erai fericit că te întalneşti cu El, dar eşti doar speriat că nu Îl cunoşti.