Amintire cu Dumnezeu - Sf. Botez

Simbol sau Taină?

În zilele noastre botezul este privit ca un simbol, credinţa multora slăbind. Contactul cu sectele apărute ce afirmă că nu botezul, ci credinţa este cea care mântuieşte, numai adulţii putând să îşi mărturisească credinţa, nu şi copiii, a ridicat unele întrebări şi nedumeriri în mintea oamenilor. Pe lângă toate acestea uităm ce a spus Mântuitorul: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia Cerului.” Dacă Dumnezeu cheamă copiii, noi de ce i-am opri de la Sf. Botez? Într-adevăr, cei mici nu pot crede la varsta la care sunt botezaţi, de aceea sunt botezaţi în baza credinţei părinţilor spirituali, naşii. De multe ori Mântuitorul a făcut minuni şi a vindecat oameni pentru credinţa apropiaţilor acelora. Pentru că mintea umana nu poate să cuprindă aceasta Taină a Botezului ce semnifică lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră, este deseori redusă la starea de simbol, creştinismul fiind doar un concept la care se aderă mintal. Puterea Botezului, naşterea din apă şi din Duh transcede timpul şi simbolistica. Daca psihicul uman limitat nu poate înţelege această Taină, nu înseamnă că ea nu există.

În tot acest timp de mii de ani în care Dumnezeu ne cheamă la el, noi, oamenii suntem veşnic în căutare. O căutare ce înseamnă mai mult decât mâncare şi haine, o căutare ce izbucneşte într-un dor divin, care deşi este reprimat şi înlocuit cu dorinţe inutile, cu vise amăgitoare, el totuşi macină conştiinţa şi revine la suprafaţă de fiecare dată. Aspiraţia sufletului după desăvârşire constituie toată istoria omului.

Întâlnirea

Îţi mai aminteşti când L-ai întâlnit prima dată pe Dumnezeu? A fost la Sf botez. Eram mici atunci, mintea noastră a uitat... inima însă nu. Ea e cea care poartă această amintire veşnic în timpul vieţii noastre. Este ca un foc ascuns în tăciunii inimii. Unii oameni reînnoiesc acel moment prin legatura cu Dumnezeu care biruie timpul, unii il uită ca pe o fotografie veche ce nu mai e la moda. Atunci, la Sf Botez, am fost îngropaţi împreună cu Hristos, am stat cele trei zile în mormânt prin cele trei afundări în apă. Pentru a fi nemuritori, am murit mai întâi. Am murit păcatului şi am înviat împreună cu Hristos. Atunci, la Sf. Botez, se naşte Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu. Şi nu a existat nici o durere. Fiind prunci, am fost eliberaţi de păcatul strămoşesc şi sufletele noastre au fost curate. Procesul divin prin care Dumnezeu se naşte în inima omului constituie un adevăr viu, adânc ce se săvârşeşte ca o întalnire între iubitor şi cel iubit.

Provocarea vieţii

Treptat după ce ne afundăm în adâncul lumii acesteia, chipul omului se strică dacă se şterge chipul lui Dumnezeu din suflet. Atunci începem să căutăm sensul nostru, sensul vieţii. O căutare febrila, care răspunde la chemarile înşelatoare ale lumii. Oricât de mult lumea încearca să reprime strigătul lui Dumnezeu către noi, acesta nu poate fi înlăturat. El vine chiar din inima noastră.

Dupa ce am fost botezaţi, mulţi factori văzuţi şi nevăzuţi au lucrat ca noi să pierdem acea stare de sfinţenie oferită de Dumnezeu. Cu cât am înaintat în viaţă, a intrat în joc şi voinţa noastră ce trebuia să discearnă între bine şi rău, între ceea ce ne face să fim oameni şi ceea ce ne umileşte întreaga fiinţă. Dupa ce patimile ne cuprind sufletul, realizăm cu fruntea îngândurată şi obosită că sfinţenia primită la botez a fost prea uşor pierdută, nu ne-am luptat aproape deloc pentru ea. De abia când simţim efectele păcatului în viaţă, începem să îl căutam pe Dumnezeu. El... bland, cu suferinţă de părinte, ne tămăduieşte rănile, iar noi mărturisindu-ne păcatele simţim toata durerea adunată până atunci în anestezia provocată de zădarnicia lumii. De abia atunci vom simţi realitatea creştinismului.

Realitatea creştinismului

Că degeaba ştim despre Dumnezeu o mulţime de lucruri, dacă nu îl ştim pe El; că este greu să ierţi şi să iubeşti, să te rogi pentru toţi; că e dificil să înlături răutatea din tine, că mărginirea doare, că se vor ridica piedici în drumul tău care vor să te zdrobească, că rugaciunea nu e o repetare mecanica, că dacă noi suntem veşnici atunci propunerile societăţii nu sunt de folos spiritual, că e greu să trăieşti între irozii vremurilor noastre pe care trebuie de asemenea să îi iubeşti. În toate greutăţile acestea niciodată nu vom fi singuri, doar dacă îl vom închide pe Dumnezeu în ceruri, refuzând să credem realitatea că El este aici cu noi pretudindeni.

Să nu ne amăgim fugind după doi iepuri, ca mai apoi să rămânem doar cu alergatul; pentru că aceasta este dorinţa societaţii: să fugi. Să fugi de tine, de Dumnezeu şi de tot ce a mai rămas uman în noi. Însă dacă ne vom opri vom simţi focul cel Viu care a fost sădit în noi încă de la Sf. Botez, doar atunci ne vom aminti cine suntem cu adevărat, nu ceea ce ne-a impus societatea să fim. O clipă în care să ne oprim din fuga inutilă dupa himere şi va fi un moment câştigat pentru că vom auzi cu siguranţă bătaile din uşa inimii.